Nu pot să nu mă gândesc la ceva ce am auzit ieri. Din întâmplare am fost spectatorul unei situații neplăcute. Un băiat aflat la miezul adolescenței i se adresa unei doamne, mamă a unui număr mai mare de copii decât câte degete am la o mână, într-o manieră rar întâlnită: “Bețivano! Alcoolico ce ești! Tu nu mai ai suflet! Ți s-au mărit și ochii de la atâta băutură…”
Am rămas blocat preț de ceva timp, privind de la distanță “filmul real” de pe ecranul wide din fața mea. Nu știi la ce gen să-l încadrezi. Ai zice că e comedie, dar nu e. Ai zice că e aventură, dar nu e nici pe departe. Ai zice că e thriller, dar nu se prea potrivește. L-ai încadra la “pentru familie”, dar nu e deloc de dorit pentru contextul ei. Din categoriile mari poți doar să-l încadrezi la dramă. Da, dramă, pentru că în rolurile ăstea ceva din oameni a murit, fie bunul-simț al băiatului, fie demnitatea femeii.
La prima vedere, îți pare o nedreptate să auzi cuvintele ăstea pornind de la un necopt spre o adultă, dar, ce faci dacă într-adevăr copilul are dreptate? Lăsând la o parte bucata cu “tu nu mai ai suflet”, e dureros să auzi adevărul de la un adolescent. Și mai dureros este când adolescentul e chiar fiul tău…
Să ne dea Dumnezeu demnitate și bun simț!