Pus pe jar de o scurtă filmare în care câteva copile de clasa a IX-a loveau cu nesimțire și lipsă de suflet o altă colegă, în timp ce alți câțiva consumatori de violență urmăreau “filmul de acțiune”, mi-am amintit de o întâmplare relativ recentă, tot din asta care îți stârnește sufletul…
Ne întorceam acasă dinspre Reșița. Trecuseră 7 ani jumate de când fusesem ultima oară la o slujbă duminicală în biserica unde am crescut câțiva ani de zile. A fost unul din cele mai plăcute sentimente, inclusiv pentru că în seara aia am purtat o cămașă pe care am primit-o cu 13 ani în urmă de la o soră din adunarea de care povestesc. Niciodată n-am știut cine e, pentru că mi-a dat-o prin cineva. Nu știu nici acum. Doar i-am mulțumit sperând că era acolo. Ea m-a învățat ce important e să dai fără să ți se ceară. Revin cu mai multe detalii în alt capitol.
Plecaserăm spre casă. În spatele nostru, într-o altă mașină, era fratele nostru cel mai mare, Cristi, împreună cu alți câțiva tineri de la Râmnicu-Vâlcea. În Caransebeș ne-am despărțit drumurile, salutându-ne în stil specific șoferilor: el ne-a dat flash-uri, noi am pornit “avariile”.
La 9:45 seara te aștepți la orice pe drumurile din România. Oricând poți lovi o groapă, un câine, ba chiar un măgar, așa cum a pățit-o însuși Cristi. La 9:45 seara, în schimb, în afara localității, nu te aștepți să lovești oameni. Eram ieșiți din Buchin de câteva minute când, fix pe mijlocul drumului european, vedeam doi tineri – un băiat și o fată. Nu, nu traversau neregulamentar. Erau pe bună credință acolo. Am redus viteza în momentul în care am văzut mișcare și siluete de om. Fata făcea semne și striga după ajutor din mijlocul strânsorii băiatului. Aveam în față imaginea unei domnișoare cu părul ciufulit și sânge curgându-i pe bărbie.
Am oprit mașina rugând unul din băieți să iasă repede cu mine. Am ieșit toți șase. Probabil că băiatul s-a gândit că nu prea merge unul contra șase, și nu a ripostat când l-am cuprins de la spate, conducându-l apoi spre parcarea de lângă drum, unde staționa un TIR având motorul și luminie pornite. Fata a mers repede cu unul dintre băieți spre mașina noastră ca să se protejeze și să-și curețe chipul de fluidul roșu ce curge prin noi. În timpul în care îi țineam mâinile băiatului la spate și-l întrebam în repetate rânduri și la volum mare: “Bă, tu ești normal?”, șoferul camionului pleca lejer din parcare. În același timp, un băiat mai înțepat așa dintre ai mei, s-a apropiat și i-a tras o palmă în cozorocul șepcii, după care, tot el, i-a așezat-o frumos înapoi, spunându-i cu volum: “Da’ dacă-ți dau eu ție acuma o mamă de bătaie, cum e?”. Am fost mirat un pic, dar era de înțeles.
Ne-a rugat fata să nu chemăm Poliția zicând că nu voia să îi facă probleme băiatului, dar pentru că imediat ce am vrut să plecăm, el mergea spre stradă în timp ce mașinile circulau cu viteză, ne-am oprit și am chemat Poliția. Se simțea un iz puternic de alcool când stăteai în dreptul tânărului. După o serie de teatru foarte convingător, în care se prefăcea a fi lipsit de judecată, s-a schimbat total când a ajuns “omul legii”. Cu un limbaj iscusit, îi oferea mijloacele de legitimare, timp în care eu îmi exprimam mirarea, întrebându-l din nou dacă e normal. Am primit un răspuns hotărât: “Nu mă mai brusca! M-ai bruscat destul”. După o serie de identificări, întrebări și explicații, la rugămintea fetei, am primit consimțământul echipajului din Ambulanță și polițiștilor să o ducem în localitatea de unde era, aflându-se în drumul nostru.
Nu despre cearta din relația lor e vorba aici. Nu e treaba mea, nici a altcuiva. Nu vorbesc nici despre golănia și nimicnicia de a lovi o femeie până la sânge pentru că sunt foarte multe de spus. E vorba despre “oamenii din TIR” (departe de mine gândul de a jigni pe cei care lucrează pe camion), care stau si privesc la răul care se petrece sub ochii lor fără a interveni. Măcar de și-ar stinge farurile ca să creeze impresia că dorm. E vorba despre oamenii care, timp de 10 minute, au tot trecut pe drumul ăla, au încetinit, au privit și n-au îndrăznit nici măcar să pună mâna pe un telefon de pe care să apeleze GRATUIT 112, asta ca să nu mai zic că ar fi trebuit să coboare numaidecât și să oprească prostia. E vorba despre noi, cei născuți din oameni, dar care uităm să fim oameni.
Am devenit atât de lipsiți de inimă, încât închidem ochii când se face nedreptate și-i ținem așa mințându-ne că lucrurile se vor schimba după ce trecem noi. Am devenit așa de secați de bine încât ni se pare complicat să scoatem cuvinte folositoare pe gurile astea, dar e simplu când ne punem la ponegrit. Suntem atât de buni la prostit încât am putea convinge pe oricine de orice, mai puțin pe Dumnezeu și detectorul ăla de minciuni. Poate ar trebui să ne cumpărăm câte unul și să-l ducem cu noi peste tot, inclusiv în biserici, pentru partea de după finalul programului în care oamenii se întreabă unul pe altul ce mai fac. Ne plac “ochelarii de soare” așezați pe ochii sufletului, pentru că am devenit urâtori ai Luminii. Isus e Lumina lumii. Am devenit prea avari. Muncim prea mult, în timp ce copiii primesc educație de la Doamna Tabletă și de la Domnul Telefon, care promovează pe nesăturate tot ce e la modă în lumea asta înnebunită de neadevăr și mare sprijinitoare a violenței fizice, verbale și sexuale. Bine-a zis David într-o piesă de-a lui: “Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au stricat; nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar”. – [Psalm 53:3]
Sângele ar trebui să curgă “prin” om, nu pe dinafara lui. Mâinile ar trebui să îmbrățișeze, nu să desfigureze. Ochii ar trebui să privească, nu să stea închiși. Creierul ar trebui pus la muncă, nu să lenevească. Pielea ar trebui să fie mângâiată, nu zgâriată. Sper să dăm cât mai repede de Dumnezeu și să-L lăsăm să trăiască în noi. E singura șansă. E singurul fel în care poate sta BINELE în om.