Deja se fac vreo câteva săptămâni de când tot am vizitatori. De fiecare dată apar pe neanunțate, dar sunt printre cele mai bune întâlniri, poate și pentru că nu e vorba despre oameni.
Îmi țin, de obicei, ușa deschisă la camera în care îmi petrec timpul, iar perioada asta rândunelele par să se bucure de încăperea în cauză. Intră destul de des pe hol, apoi în camera mea, ne întâlnim privirile și apoi se întorc afară la spațiu și lumină.
Azi am avut alte câteva vizite. Pare că dimineață, în timp ce dormeam, o rândunică mi-a lăsat un “semn maroniu” pe piciorul drept – pedeapsă că nu mă acopăr cum trebuie și că nu sunt pe fază când am musafiri.
Acum câteva minute, o altă rândunică își căuta, aș zice, un loc unde să-și pună în acțiune planul arhitectural numit “cuib”. După o scurtă circumspecție asupra camerei mele, cred că și-a dat seama că panourile absorbante de studio nu sunt o fundație solidă și s-a îndreptat spre ieșire. Din păcate, probabil nu i-a mai mers bine “google maps”, pentru că n-a mai nimerit ușa ci geamul, de data asta. În zbaterea ei de a trece prin perdea și prin geam spre lumină, m-am apropiat încercând s-o prind, dar fără sorți de izbândă – pare că nu sunt prea rapid. A reușit cumva să meargă într-o altă parte a holului, spre un alt geam. De data asta am reușit să o cuprind în palma stângă. Mi-am lipit urechea de vietate, i-am ascultat și simțit bătăile rapide ale inimii, am sărutat-o de două ori pe capul ăla mic și mi-am deschis palma. Sfffrrr! Înapoi unde-i era locul – în lumină, liberă de strânsoarea oricui. S-a unit cu vreo alte două rândunele și le-am pierdut din vedere.
Am citit Psalmul 84 – “Până și pasărea își găsește o casă acolo (curțile Domnului) și rândunica, un cuib unde își pune puii…” Mă simt cam onorat să văd că sub acoperiș, pe firul de curent care alimentează casa noastră, e construit un cuib destul de solid. Onorat să văd urme de lut pe pragul de sus a altei uși de pe hol.
Astăzi, o pasăre mi-a adus aminte că Dumnezeu are grijă de mine, chiar dacă mă fac vinovat de atât de multe din cele rele. Mi-am amintit că Dumnezeu n-o să mă lase nicidecum, că n-o să mă părăsească sub niciun chip, că bunătățile Lui nu s-au sfârșit și că îndurările Lui nu sunt la capăt, zi după zi… Azi am văzut libertatea, zborul nebunesc și am reascultat cântecele din “cartea naturii lui Dumnezeu”. Da, asta e lecția pe ziua de azi…
Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, rândunelelor, inclusiv ție, celei ce mi-ai lăsat “urma” aia pe picior!
2 comments
Nelu - May 5, 2018 6:17 am
Salut Catalin,
povestea ta ma dus cu gandul in Eden, in Geneza UNU.
Toate au fost gandite si create de Tata, incepand cu plantele, pestii, pasarile, animalele si-ntr-un “final” omul/ Adam ( ceva mai tarziu si Eva). Toate erau in prezenta Lui, si erau vesnice.
Cu toate ca Moartea nu a fost gandul lui Dumnezeu cu privire la creatia Lui, totusi ea a luat “fiinta” datorita neascultarii lui Adam…. si de atunci si pana in ziua de astazi ea e la lucru, adica exista.
Tot acolo in Eden a existat si “plan B”, acea sãmânţã a femeii/ ISUS(Gen 3/15)dar cu o bataie lunga de vreo 4000 si ceva de ani, ca Dumnezeu sa readuca din nou in prezenta Lui
Nelu - May 6, 2018 7:21 am
… pe acelasi om, care a fost alungat din prezenta Lui.
Datorita ascultarii Domnului Isus, omul cazut a fost readus in prezenţa CREATORULUI.